Petre a fost trimis mai aproape de front, la Odesa, si a ramas sa ne trimita vorba despre cei de acasa, cand avea sa afle. Eu si Liza am ramas la Focsani, asteptand. Se facusera caisele si, ca si cum am fi fost acasa, faceam dulceturi. Nu stiam unde ne va prinde iarna si nici unde ne va prinde luna viitoare, dar facutul dulcetii, spalatul fructelor si invartitul copturii pe foc ma linisteau. Incepusera bombardamentele. Borcanele clantaneau pe masa. Cand incepeau borcanele sa tremure, lasam totul si fugeam in pivnita. Intre doua bombe, ieseam afara si mai invarteam la dulceata. Bunica se intindea pe fotoliul ei pat acoperit cu o cerga rosie, iar eu ma asezam la masa din sufragerie, langa ea, ii puneam intrebari si scriam, inregistrand totul cu vocea ei si fara sa-i schimb in vreun fel stilul. O vreme mi-am inchipuit ca am consemnat amintirile bunicii ca sa-i dau ei sentimentul ca nu si-a trait viata degeaba, ca intereseaza pe cineva, ca vietile traite nefericit, odata povestite, capata, magic, un fel de sens… Ma gandeam ca asta o va face sa fie mai impacata cu viata ei cand va muri, sa aiba mai putine regrete, gandindu-se ca mi-a lasat ceva ce nu piere odata cu ea. Incep insa sa am sentimentul, astazi, ca nu atat pentru ea am hotarat sa-i consemnez viata, nu doar ca sa-i dau ei sentimentul ca n-a trait degeaba – caci nu stiu daca bunica era asa de obsedata de zadarnicie -, ci mai mult pentru mine, ca sa pot eu accepta mai usor zadarnicia vietii ei – si a vietii in general.