„Povestirea se scria de la sine si mi-era greu sa tin pasul cu ea. Am mai cerut un rom St. James si, de fiecare data cind imi ridicam ochii din caiet sau imi ascuteam creionul cu ascutitoarea, lasind spirala subtire de rumegus sa cada in farfurioara pe care era asezat paharul cu rom, ma uitam la fata. Te-am vazut, frumusete, si de-acum esti a mea, indiferent pe cine astepti si chiar daca n-o sa te mai vad niciodata, mi-am spus. Esti a mea si tot Parisul e al meu, iar eu sint al acestui caiet si al acestui creion. Dupa care m-am intors la scris si am patruns adinc in povestire si m-am pierdut in ea. Acum nu se mai scria de la sine, ci eu eram cel care o scria, asa ca nu mi-am mai ridicat privirea, nici n-am mai avut idee de trecerea timpului, am uitat unde sint si nici n-am mai cerut rom St. James. Ma saturasem de rom St. James fara sa-mi dau macar seama. Dupa care am terminat povestirea si eram foarte obosit. Am recitit ultimul paragraf… mi-am ridicat privirea si m-am uitat dupa fata, dar plecase. Sper c-a plecat cu un tip de treaba, mi-am spus. Insa eram trist.” (Ernest Hemingway)