In cartea sa, Geta Dumitriu ne infatiseaza o lume care, desi straina si indepartata in timp si spatiu, ne devine accesibila prin claritatea prezentarii si mai ales prin empatia pe care autoarea reuseste sa ne-o transmita. In plus, descoperim adevarul ca omul este, pina la urma, indiferent de coordonatele culturale si mai ales religioase, aceeasi fiinta moral fragila si ca punerea unui inceput nou pe pamint nou nu-i garanteaza eliberarea de vulnerabilitatile de care fuge atit de departe. De aceea, atmosfera si personajele cartii ne fascineaza si ne devin pina la urma chiar dragi. E un excelent exercitiu pentru aceia care accepta mai greu diversitatea, iar pentru mintile deschise, o adevarata sarbatoare. Desi nu a fost planificat, in mod providential aceasta carte apare in anul celui de al patrulea centenar al expeditiei vasului Mayflower, care i-a dus pe primii puritani in America (1620). Monica BrosteanuPriviti prin lupa doamnei Geta Dumitriu, puritanii apar intr-o lumina placuta, fermecatoare chiar. Socotiti adesea habotnici, ba chiar eretici, intr-o sumedenie de contexte eclesiale, acesti crestini protestanti reformati ne sint zugraviti in culori realiste, atit in sinul Bisericii Angliei, cit si pe tarim american. Tocmai am lasat din mina o carte frumoasa, scrisa fara patimi confesionale sau partizanate dogmatice; o carte in care istoria Bisericii se imbina natural cu o teologie inteleasa temeinic si prezentata intr-o maniera uluitor de franca – si, totusi, calda, imbietoare, vadit incurajatoare (cu atit mai mult cu cit evidentiaza frust, dar categoric, rolul vital al femeilor puritane in dezvoltarea istorica si dogmatica a intregii confesiuni). Ma vad nevoit sa recunosc – nu cu putina incintare – ca o carte buna, cum e cea de fata, nu e in primul rind apanajul cercetatorului specializat, ci mai degraba a celui interesat. Corneliu C. Simut