Mi se pare ca inca aud strigatele. Strigatele pline de spaima carecer mantuirea. Cer dreptatea. Dar se gandeste cineva ca dreptatea estedoar o consecinta a propriilor fapte?! De cele mai multe ori oameniiuita. Uita pana si ce cauta. Doar cauta. Se pierd pe drumuri pe care nusi le pregatesc, in vieti pe care nu le mai inteleg. Atunci cauta sprijin.De aceea de multe ori se invalmaseau la portile manastirii. Veneausa caute liniste. Sa-si marturiseasca pacate. Sa vada un colt de rai.Asa era considerata manastirea de foarte multi. Ascunsa intre dealuri,cu ziduri albe nu foarte inalte, strajuite de o poarta solida de lemn.Se vedea de departe, intre dealurile inverzite, sub sclipirile razelorsoarelui. Din spatele zidurilor, crucea unei biserici din piatra se ridicatriumfatoare spre cer, cautand parca sa il imbratiseze. O insoteauimnuri de slava cantate de pasari, de greieri si de alte insecte. Vocileoamenilor erau mai putine. Atunci cand o vizitau, toti vorbeau aproapein soapta. Sa nu tulbure nici divinitatea, nici rugaciunile calugarilor.Mai ales rugaciunile calugarilor. In chilii scunde, stramte, manastireaadapostea doisprezece locatari. Oameni de treaba, muncitori, plini de credinta. Asa se spunea. Cu mai multa credinta decat altii. Pentru cadin acel motiv, datorita credintei din sufletele calugarilor, rugaciunilenu se opreau niciodata. Cei doisprezece isi imparteau atat sarcinilegospodaresti cat si sarcinile spirituale. De aceea mereu era unulingenuncheat in fata altarului, cu o carte de rugaciuni in fata, dincare se citea neintrerupt. Obiceiul data de sute de ani, dintr-o vremein care calugarii de atunci alungasera ciuma de pe aceste meleaguri,rugandu-se neincetat vreme de trei luni de zile.