Toate majorele chestiuni existentiale care strabat romanul Maramures sunt formulate pe fondul – ori, mai bine zis, distribuite la nivelul texturii intime – a ceea ce putem numi „agitatia de umplutura”. O vesela ori melancolica zbantuialacuprinde intreaga carte, personajele se tot intalnesc, comunica prin toate mijloacele, isi dau intalnire prin hoteluri, cafenele, stadioane, calatoresc incoace si incolo. Tot acest frenetic turbion de intalniri si conversatii are ceva de manual de tipul „invatati limba (cutare) fara profesor” (un Englezeste fara profesor scrisese candva Ionesco, o prima varianta la Cantareata cheala), convocand neverosimil de compact banalitatea gesticulatiei cotidiene a vietii moderne. E o agitatie fara scop, cu scopul, de fapt, de a umple vidul existentei: asta s-ar putea spune, daca le-am acorda oarecare realitate psihologica personajelor, care par insa a fi marionetele „Autorului”. – Nicolae BarnaDumitru Tepeneag creeaza si exploateaza faptul divers, ca o sursa a atractivitatii: el reprezinta epicul pur, un concentrat de bizar si senzational. Autorul si solia sa Marianne sunt colectionari de fapte diverse, reproduse ca niste documente de epoca si agremente ale naratiunii, veritabile picanterii. – Ion SIMUTRealitatea pe care o traverseaza personajul lui Tepeneag are aspecte spectrale, tinde sa se transforme la tot pasul intr-o uriasa mistificare. Recurgand la procedeele cele mai diverse, de la hiperrealism la viziunea onirica si la amestecarea deliberata a fictiunii in realitate, prozatorul procedeaza la o permanenta deconstructie a universului exterior. – Octavian SOVIANY