Cu Liliana Coman am trait Revolutia din 1989, la Constanta. In zilele acelea, cand sufletele ne-au fost larg deschise, ea s-a nimerit langa mine. Si chiar daca sufletele ni s-au inchis apoi la loc, a ramas acolo, inauntru: martorul meu, memoria mea de rezerva pentru clipa de gratie. Asa ca, trei luni mai tarziu, cand pur si simplu a disparut, ca luata de valul care ne-a zburatacit cumva pe toti in cele patru vanturi, am simtit intens pierderea ei. Dupa zece ani, inainte de a-i recunoaste eu vocea la telefon, tresarirea din acel adanc de suflet a recunoscut-o. Era in Franta. Facuse detectivism ca sa ma gaseasca. Si eu ii lipsisem ei.