Luna plina […] ar putea fi doar thrillerul balzacian al unui oras ce colcaie de vieti marunte, indiferente, patetice si trancanitoare, surprinse fara menajamente, in cele mai mici amanunte. Dar Munoz Molina nu agreeaza jumatatile de masura sau bunele maniere. Ceea ce el doreste este sa scormoneasca in tenebrele sufletului, sa extirpe maruntaiele fiecaruia din personajele sale: vanzatorul de peste, inspectorul, dar si invatatoarea, medicul legist sau preotul iezuit. Cine este vinovat? Si de ce? Cui ii este rusine, si pana cand? Sa fie oare pe lume un om fara remuscari, un om care sa nu pastreze un secret mizerabil sau atroce sau meschin sau pueril, in acest oras nenorocit? Sa fie oare dorinta doar patetica? In jurul acestor intrebari inoculate neincetat sub invelisul romanului, autorul construieste povestea si fraza sa torentiala, uneori cruda, alteori pudica. – Catherine Argand