&’Livrescu&’ este una din acele rare carti care ma enerveaza cand se termina. Pentru ca se termina. Si pentru ca stii, simti cu acel feeling de cititor care a intrat in carte pana la plasele ca atata este tot. Ca dupa aia nu mai are cum sa vina o parte a doua sau ceva. Sau, ma rog, ar putea sa vina. Dar ar fi pacat. Pentru ca imi permit cu aroganta-mi funciara pe care o exersez permanent si cu rezultate corespunzatoare sa spun ca este imposibil sa refaci atmosfera aia odata ce am intors si ultima coperta. Imposibil. Si despre cate carti putem zice asta intr-o viata?&’ Din articolul ‘Livrescu, cea mai buna carte de autor roman pe care am citit-o in ultima vreme&’, de Cristian China Birta Scris intr-o maniera dificil de categorisit din punct de vedere stilistic, cu accente moderniste inspirat transplantate pe un sanatos trunchi clasic, romanul atrage prin cursivitatea spectaculoasa a intrigii, desfasurata pe o perioada relativ indelungata, ale carei repere temporale sunt facultative, fiind zugravite in tuse amintind de netemeinicia azurelor din gravura. Arta plastica este, de altfel, prezenta pe intreg parcursul romanului printr-unul din personajele principale, cel care alaturi de Livrescu, eroul ce da si numele cartii, obliga cititorul sa asiste admirativ la punerea in scena a unui soi de mit al prieteniei, dar nu in stilul cinematografiei americane, si nici macar al romanului din tara lui John Dos Passos, ci care este mai degraba tratat in nuante donquijotesti. Celelalte teme majore ale filozofiei (timpul, moartea, idealul cvasiirealizabil, dragostea cu multiplele ei fatete) sunt fermecator abordate, originalitatea si pitorescul ideilor despre acestea constituindu-se intr-un remarcabil si rafinat procedeu portretistic, menit sa creioneze alura inconfundabila a fiecarui personaj important al cartii.