Romanul „Intre doua drumuri” a fost scris „cu sufletul femeii care s-a cautat pe sine”, cine este cu adevarat, cate si ce fel de adevaruri asumate, pana a le intelege si simti ca ale propriei sale fiinte, facand, pana la urma, parte din sinea sa. Insetata de adevaruri care, prin insumare, se invecineaza cu adevarul absolut, „a ascultat de ultima speranta” (aceea care moare dar nu se preda) de dinaintea unui sfarsit (si nu unul oarecare) ci, unul „ce s-a anuntat rautacios ca si viata”.