Cand a facut Dumnezeu pe om – zice ava Dorotei –, a sadit in el ceva dumnezeiesc, ca un gand mai fierbinte si luminos, avand insusirea unei scantei ce lumineaza mintea si-i arata acesteia deosebirea binelui de rau. Aceasta se numeste constiinta si ea este legea firii lui (…). Cand constiinta noastra ne spune sa facem ceva, si dispretuim glasul ei, si iarasi ne spune si nu facem, ci ramanem calcand-o pe ea, o astupam, si nu mai poate sa ne vorbeasca limpede de sub povara asezata asupra ei. Ci, ca o lampa afumata, incepe sa ne arate lucrurile mai incetosat si mai intunecos; si din pricina inaintarii pacatului nimeni nu-si mai poate vedea limpede fata sa, ci ca intr-o apa tulburata de multe gunoaie. Asa ajungem sa nu mai auzim cele ce ni le spune constiinta noastra, incat ne pare aproape ca nici nu o mai avem. Dar nu e nimeni care sa nu o aiba. Caci e ceva dumnezeiesc, precum am spus, si nu se pierde niciodata, ci pururea ne aduce aminte de ceea ce suntem datori.