Oricat de mult m-as fi lamentat, eram la pamant si nimic nu schimba asta. Pretul pe care a trebuit sa-l platesc pentru infometarea cronica, nesomnul si hartuirea permanenta, la care se adauga acum si actul de cruzime al carui victima picase Costica, era mai mult decat urias. Nu mai facusem o baie de mai bine de cinci saptamani, nu mai vazusem un pat de cand intrasem in cortul acela imputit, nu mai mancasem ceva cald de cand plecasem de acasa, chiar daca Floarea, victima inocenta a instinctului matern, ne adusese o friptura de pui. Rece. Dormisem pe o masa intr-o incapere in care colcaiau serpi, soparle si sobolani, mancam un pachet de biscuiti la micul dejun, o conserva la pranz si un croasant la cina, ma spalam cu apa dintr-o sticla umpluta la cismeaua de langa gara, si, cu toate astea, nadajduiam ca vor veni zile mai bune, zile in care neajunsurile vor fi depozitate intr-un colt al memoriei pe termen lung, conservate si etichetate cu un citat pe care tata mi-l spunea mereu, mangaindu-ma pe crestet: „Sa nu uiti, Darie…”