Posteritatea omului pe care Nicolae Iorga il considera cel dintai roman, in sensul modern al cuvantului, a fost, vreme de un secol si jumatate, una nu tocmai recunoscatoare. (…) Primul roman care a cutezat sa sparga boicotul tacerii din jurul "Secundei Leopoldine" a fost Inochentie Micu-Klein, preferat ca episcop al romanilor uniti din Transilvania de imparatul Carol VI, desi era inca student la Tirnavia, in 1729. Inochentie a cunoscut continutul legiuirii leopoldine din 1701 inainte de a deveni episcop unit de Fagaras. Dovada este faptul ca, indata dupa inscaunarea la Blaj, a declansat seria rasunatoarelor sale actiuni pentru recunoasterea si aplicarea ei in viata politica si sociala a romanilor, cu revelatia dureroasa ca romanii au pierdut peste trei decenii de istorie prin aceasta escamotare. Nu se cunosc inca resorturile de profunzime care l-au impins pe Inochentie in valvataia luptei politice, unde aparent nu avea sorti de izbanda. Cert este ca impulsul i-a marcat nu numai intreaga viata, ci mai ales imaginea in posteritate, cu toate ca acest om, inzestrat cu o energie exorbitanta si cu o vointa de nezdruncinat, n-a fost doar un impatimit al politicii, ci si-a indeplinit in mod stralucit misiunea de ierarh si slujitor al bisericii sale pe toate planurile: sacerdotal, pastoral, administrativ si cultural. Este intemeietorul nu doar al Blajului, ca resedinta a confesiunii romane unite cu Roma, si al catedralei cu cel mai impozant iconostas rasaritean din tara, ci si al structurilor institutionale care trebuiau sa anime noul centru de iradiere spirituala.