Volumul nu este, cum ar parea, o lucrare de pura lexicografie, ci o sinteza de istorie culturala. Dispusa dupa un model consacrat, materia ilustreaza, e adevarat, modalitatile discursului totalitar, dar, din perspectiva literara, e si o antologie, document de adeziune la o doctrina ucigasa, a carei indecenta aparare nu pare sa le fi provocat intelectualilor romani, nici inainte, nici dupa 1989, vreun proces de constiinta. Alaturi de profesionistii logocratiei (cuvantului ca instrument al puterii), prezenta lor in aceasta carte e un argument in plus al „schizofreniei morale” (Matei Calinescu) de care a suferit profund, in perioada postbelica, societatea romaneasca. Aurel SASU