Intr-o „convorbire imaginara", cel putin teoretic, totul este posibil si totul este imposibil. Libertatea interlocutorilor pare infinita. Spun pare, pentru ca in realitate, presiunea autocenzurii, autonomia temelor/ motivelor dezbatute, tirania auctoriala impreuna cu despotismul cititorului modifica imprevizibil frontierele si configuratia discursului dialogic. Nu m-a preocupat dialogismul discursului literar, cat mai ales, raportul dialogic dintre voci, cel care face posibil aparitia lui Eu si Tu, incat un „personaj" il recupereaza pe Celalalt si odata cu el isi pastreaza propria subiectivitate. Desigur, nu inteleg prin dialog, un simplu schimb de replici, ci jocul a doua constiinte obligate sa se ascunda si sa se dezvaluie sub o forma deghizata (o arta a fugii si a deghizarii), dar verosimila. Dialogul, se stie, e forma literara inalt clasica. Jocul acesta imprevizibil, extrem de variat, intuit si presimtit dincolo de replici si digresiuni (unele polemice) constituie de fapt farmecul scriiturii. „Nicio carte nu este si scara, chiar daca exista carti care discuta, neaga, demonstreaza o astfel de posibilitate si mai exista altele a caror structura corespunde structurii unei scari”. (Borges