Raymond Carver spunea ca e posibil sa discuti despre lucruri obisnuite folosind un limbaj obisnuit, dar precis, si sa acorzi acestor obiecte, indiferent daca este vorba despre un scaun, o draperie, o furculita, o piatra sau cercelul unei femei, o putere magica uluitoare. Nicaieri nu e mai evidenta reusita metodei sale decit in povestirea „Catedrala”, care da si titlul volumului: un nevazator conduce mina celui ce poate vedea, amindoi schitind o catedrala pe care primul n-o va zari niciodata. Astfel, aparenta banalitate a personajelor, a dialogurilor sau a situatiilor e permanent transformata intr-o senzatie de apasare, de stranietate sau chiar de fantastic. Asistam, de pilda, la o intilnire intre doua perechi, dar in care intervin un paun tifnos si un mulaj dentar. Alteori, se petrec momente de un dramatism rar, sporit de intimplari misterioase si sumbre. De fiecare data, Raymond Carver ne dezvaluie, cu usurinta si cu rafinament greu de egalat, fatetele ascunse ale unor vieti aparent banale, dind senzatia ca a reusit sa prinda in cuvinte esenta tainica a vietii insesi.