In decembrie 1989 revolutia a invins. Comunismul a murit brusc, odata cu Ceausescu, uimind Europa si lumea intreaga. Si chiar pe noi insine care am inteles tarziu ca am invins ara sa intelegem cum am reusit, de ce trebuia sa invingem si pentru cine era pregatita. victoria. Ca intotdeauna ne-am repezit sa credem orice fara sa probam nimic, fara a pune prea multe intrebari, dar avand destule raspunsuri. Multe si false. Apoi ne-am tot invartit in loc. Ne-am pus alte intrebari, total diferite de primele. Poate ca am indraznit prea usor sa uitam comunismul, felul lui de a trisa, de a minti si a strica totul si total. Nici nu mai stiam bine ce putea fi, ne aminteam doar ca facea rau, lovea, mirosea urat si ne imbolnavea. Definitiv. De moarte. Ne lua speranta si in acelasi timp stergea urmele trecutului ca sa nu ne putem intoarce nici inapoi in timp, in noi insine, in memorie. Era o lume inchisa, fara iesire, o inchisoare fara ferestre, un corp inert care nu mai simtea aproape nimic de prea mult timp. Vedeam chiar moartea la orizont. Dar pana la moarte mai era totusi un fel de viata. Urata, dar obligatorie, greu de dus pentru ca functiona fara reguli.